Majoritatea europenilor au aplaudat furtunos că forţe politice de extremă nu au ajuns la conducerea statelor în trei dintre cele mai importante state ale nucleului UE: Geert Wilders şi PVV în Olanda, Marine Le Pen şi Frontul Naţional în Franţa, AfD în Germania. Victoria împotriva populismului a fost larg mediatizată, cu toate instrumentele aflate la dispoziţia establishment-elor naţionale şi european. Ea a fost proclamată emfatic chiar de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, în memorabilul său discurs privind Starea Uniunii din septembrie acest an, chiar dacă alegerile parlamentare din Germania încă nu se desfăşuraseră.

Fără îndoială, este pozitiv că nu ne confruntăm acum cu referendumuri pentru Frexit şi Nexit. Doar că, la vremea alegerilor din cele trei ţări amintite, am subliniat că victoria forţelor pro-establishment este una a la Pyrrhus. Vechiul sistem echilibrat de partide tradiţionale a fost pulverizat, într-o măsură mai mică sau mai mare, iar în loc s-a întronat o fărâmiţare politică foarte periculoasă.

Astfel, în Olanda, nu mai puţin de 8 partide au intrat în Parlament, cu o repartiţie a locurilor în Parlament care anunţa că formarea guvernului de către liberal-democratul Mark Rutte, liderul partidului ieşit pe primul loc în alegeri, urma să fie un coşmar. Într-adevăr, aşa a fost, o coaliţie de guvernare formată din patru partide fiind definitivată abia şase luni mai târziu, după compromisuri majore, având o majoritate de doar un singur vot în Parlament şi confruntându-se cu o opoziţie îndârjită.

În Franţa, esenţială este analiza primului tur al prezidenţialelor, cu nu mai puţin de patru candidaţi, de culori total diferite, situându-se în jurul valorilor de 20-25%. În realitate, votul francez în primul tur al prezidenţialelor a fost de 50%-50% pentru soluţiile de centru vs. soluţiile radicale, iar victoria finală a lui Emmanuel Macron s-a datorat mai mult artificiului care i-a permis să se prezinte drept un candidat nou, deşi membru al establishment-ului. Majoritatea covârşitoare obţinută în Adunarea Naţională nu este nici ea atât de solidă pe cât pare, LREM, formaţiunea lui Macron, fiind foarte eterogenă şi susceptibilă de disidenţe la primele dosare mai solide propuse de preşedintele francez. Mai mult, în realitate, în Parlament sunt reprezentate şapte formaţiuni politice, dintre care unele au poziţii radicale.

În Germania, principalul câştigător al actualei organizări din Europa, stabilitatea este mai mare decât în celelalte ţări. Totuşi, şi acolo, sunt nu mai puţin de şase formaţiuni politice reprezentate în Parlamentul federal, 20% din locuri revenind radicalilor, iar Angela Merkel este nevoită să încerce formarea unei incomode coaliţii „Jamaica” între creştin-democraţi, liberali şi ecologişti.

Apropierea de detaliile situaţiei politice din ţările nucleului dur al UE modifică deci perspectiva de ansamblu într-un sens îngrijorător, dovedind că alegerile din acest an au produs schimbări majore pe eşichierul politic.

Vechiul bipartidism sau tripartidism este înlocuit de fărâmiţare politică. Forţele radicale nu au învins, dar şi-au consolidat, per total, poziţia, pândind eşecul forţelor establishment-ului. Acestea însele, fie au fost nevoite „să se deghizeze” în propuneri politice noi, ca în cazul lui Emmanuel Macron, fie să adopte elemente ale discursului populist, ca Mark Rutte, împotriva imigraţiei sau ca acelaşi Emmanuel Macron, împotriva lucrătorilor detaşaţi. Refuzul Angelei Merkel de a intra în acest joc a costat-o procente bune la alegerile din septembrie, parte dintre ele recuperate prin cedări în alte planuri, de exemplu, în legalizarea căsătoriilor LGBT. În această logică, sunt deja semne cât mai multe, că cele trei state vor susţine un proces de reformă europeană fundamentat pe ideea „mai multor viteze”, practic un compromis între tradiţionalul integraţionism, sancţionat la pachet la urne cu alte politici tradiţionale, şi euroscepticismul radical, centrat pe referendumuri de separare, susţinut de forţele de extremă.

Dacă ar fi să aruncăm un ochi asupra perioadei interbelice, am observa cu destulă îngrijorare că şi atunci faza de fărâmiţare politică extremă a precedat acapararea puterii de către partidele de extremă, în Germania, Italia sau unele state central şi est-europene.

Din acest punct de vedere, deşi mi-ar plăcea să împărtăşesc optimismul lui Jean-Claude Juncker, sunt mai rezervat. Eu unul nu simt acel vânt care ar bate în pânzele UE, de care vorbea preşedintele Comisiei Europene, ci cred mai degrabă că traversăm o perioadă de calm atmosferic. Să sperăm că vom avea noroc şi că nu este de fapt liniştea dinaintea furtunii.

 

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu